Zburatoarea

Spre deosebire de cele mai multe dintre rate si chiar si de gaste (in general vorbind), ratele lesesti se "pastreaza" inca destul de salbatice.
Zborul face parte din viata lor si, mai ales femelele, in prima parte a vietii (in adolescenta si tinerete) sunt foarte iubitoare de zbor.
Cu toate acestea, intre ele, exista exemplare care zboara cu placerea cu care numai pasarile cu adevarat salbatice o fac.
In 2013, la una dintre ratele mele preferate am avut cativa boboci intre care unul s-a remarcat de la varsta destul de frageda.
Primul in toate, primul explorator, primul care incerca noi "sortimente" de hrana, putin mai retras decat ceilalti si, foarte important, desi mama lui era extrem de blanda si relaxata in prezenta mea, singurul care nu dorea sa aiba contact cu mine. O mica salbaticiune.
Acest boboc s-a dovedit a fi o femeluta care a crescut frumos si a inceput sa devina din ce in ce mai retrasa, mai sfioasa si mai dornica de libertate.
Fara sa-si tradeze obiceiurile a fost prima care a incercat zborul dintre fratii sai. Mereu a fost putin mai mica si acest lucru a ajutat-o, fiind usoara a zburat mai bine.
Inca de la primele semne de placere a zborului sotia mi-a spus s-o filez insa ceva m-a oprit.
Mereu mi-a atras atentia insa usor usor am inceput sa fiu fascinat de ea, sa o studiez mai mult, sa incerc sa-i anticipez urmatoarea miscare. Lucru mult mai greu decat la surorile si fratele ei deoarece, salbatica fiind, nu mi-a permis sa o studiez decat de la distanta.
Odata crescute si maturizate remigele si, pe cale de consecinta, odata ridicata sus (deci nu doar un mic zbor pana pe o scandura aflata undeva mai sus), Zburatoarea (caci asa am numit-o) a devenit un fel de porumbelul urias al ograzii. Cu fiecare ocazie sotia imi amintea sa o filez spunand ca voi ramane fara ea. Posibilitatea aceasta era cat se poate de clara insa, de fiecare data cand puneam mana pe foarfece (si am pus de cateva ori foarte hotarat) ceva ma mana inapoi. Simteam ca daca o filez nu va mai fi ea. Nu stiu de ce, avand in vedere ca pe celelalte, pe toate (boboci si mature) le-am filat fara nici o strangere de inima (ca in fiecare an de altfel), pe ea am "iertat-o" mereu, luna de luna.
Odata cu cresterea, teama ei fata de mine s-a accentuat. Nu mi-a mai permis deloc sa ma apropii mai mult de 1-2 m.
A venit iarna, a venit viscolul, a nins si zapada s-a depus destul de mult. Am inchis ratele in fiecare noapte, la caldura si loc uscat (paie etc.). In fiecare noapte cand am venit de la munca, le-am gasit pe toate la locurile lor numai pe ea in zapada. Uneori le inchideam si abia apoi o gaseam si pe ea langa peretele unei boxe, sub un cotet insa niciodata inauntru. Intr-o seara mi-au ramas afara 3 femele si, ca sa nu mai deranjez tot lotul am decis sa le inchid intr-un cotet mic. 2 au inteles rapid si au intrat. Zburatoarea a refuzat vehement si zburat pe langa mine, lovindu-ma cu aripa. Cu greu o bagam in cate o boxa spatioasa, intotdeauna numai acolo unde era si mama ei altfel nu intra sub nici o forma. Desi am avut 3 ratoi in curte, niciodata nu am vazut-o calcandu-se. Niciunul nu reusea sa o prinda. Zbura pe magazie, pe boxe, a incercat si pe casa. Cat timp a fost zapada in fiecare dimineata la eliberare a zburat de acasa. S-a ridicat sus, mult deasupra casei si a plecat. De fiecare data s-a intors in curte fie direct fie din 2-3 incercari.
Cum pseudoprimavara a pus stapanire brusc pe noi, am separat pasarile pe familii deoarece femelele incepusera sa fie agitate cautand cuiburi. Lesestile au fost inchise in tarcul lor dar, si de aceasta data, Zburatoarea a ramas afara. Din nou nu am putut sa o filez. Placerea de a o vedea in aer m-a impiedicat. Fara sa o filez n-ar fi avut nici un rost sa o inchid. Nu exista gard sa-i stea in cale.
In ultima saptamana si-a facut o rutina din a se odihni pe cotetul porumbeilor. A devenit o prezenta atat de cotidiana incat porumbeii au ajuns sa imparta acoperisul cu ea si sa nu se teama (ba nici sa nu se sinchiseasca) atunci cand venea in zbor spre ei. Acolo sus am zarit-o de multe ori privind in zare. Din nou sotia mi-a recomandat sa o prindem impreuna si sa o filez. Am ignorat stiind insa ca inevitabilul se va produce.
Astazi de dimineata a facut un tur de curte, s-a urcat pe acoperisul cotetului porumbeilor si ...... s-a dus.
Spiritele libere trebuie sa ramana libere iar in cazul ei am simtit ca n-am voie sa-i rapesc libertatea. Si-a castigat-o si o merita!
Nu m-am dus in sat sa intreb de ea si nu o voi face. Sper doar ca acolo unde va ateriza sa nu fie bagata la oala ci noul stapan sa o lase sa se reproduca macar un sezon.
Libertatea este unul dintre cele mai frumoase sentimente pe care le poate trai o fiinta si, cu exceptia porumbeilor, putine pasari de curte ajung sa o simta pe deplin.
Drum bun!